Călător prin subpământuri

 

Totul a început cu semnul întrebării, cel care defineşte specia umană şi-i însoţeşte zbaterile. O cască pe cap, o lampă cu carbid aninată de cingătoare, echipă grozavă, de buni prieteni, şi covârşitoarea, apăsătoarea curiozitate care nu ne lasă să stăm acasă şi să murim cuminţi în paturi albe. „Oare ce-o fi acolo?” împreună cu  „Oare cum o să mă simt aflând ce-i acolo?”

Primul meu drum spre Tăuşoare a însemnat un maldăr stufos de mirări. Mă aşteptam- ştiind că peştera se dezvoltă  în calcare eocene- să se prezinte oarecum asemănător celei de la Limanu, din podişul dobrogean, peştera copilăriei mele. Toate aşteptările mele au fost însă date peste cap, multiplicate şi ridicate la pătrat, şi apoi aruncate spre cer. Un cer care, tulburător, cobora vertiginos spre adâncuri, negru şi vuind de ape. Aşa că prima mea intrare în peşteră a fost, înainte de toate, ocazia unei uluiri perfecte.  Uluire din care, după atâţia ani, încă n-am ieşit, rămână vorba între noi.

img016Mi-e greu să scriu strict geografic despre peştera aceasta. Să cuantific sec şi glaciar o organizare materială, pe palierele unor ştiinţe conectate speologiei. Mi-e foarte greu să nu fiu subiectiv. Să nu devin sentimental. Pentru că nu pot fi ipocrit până într-acolo în a afirma că între mine şi toposul acesta nu s-a infiripat o comunicare submaterială, de nişă. O comunicare în care ecosistemul s-a îmbogăţit cu făptura mea, ca o casă care se lasă locuită, şi prin aceasta devine vie. Ştiinţific, ecuaţia aceasta se numeşte „antropism”, sau „impact antropic asupra mediului”. Sofistic, ea se referă la ceea ce spuneam mai sus…că suntem o specie născută sub semnul întrebării, şi prin neliniştile coborâte din acest semn, devenim empatici cu lumea în care trăim. Iar lui Dumnezeu îi place asta, pentru că e lumea pe care El a făcut-o cu trudă ca să ne-o dea nouă în griji.

img015img014img013

În Tăuşoare, omul a încetat de mult să fie sursa pasului de la suprafaţă. În Tăuşoare, omul s-a scoborât cu socotitoarea şi cu mintea ca să vadă. Să înţeleagă şi să priceapă măreţia creaţiei. Amploarea acesteia şi, până la urmă, locul care i se cuvine lui. Şi după loc, să înţeleagă răspunderea pe care o are în această definiţie.

Asta facem noi în peşteri. Căutăm răspunderi.

Prima mea întâlnire cu peştera de la Tăuşoare a fost dragoste la prima vedere. Dragoste adâncă, din aceea despre care citim în cărţi şi vedem prin filme. O dragoste pentru tot restul vieţii. Am continuat să mă întorc mereu, cu pasiune devoratoare, uneori neînţeles, motiv de discrete zâmbete şi persiflante scuturări de degete prin dreptul tâmplei, dedicând acestui spaţiu resurse tot mai mari, împuţinând din alte părţi, neîndreptăţind poate o iconomie consacrată şi aşteptările cuminţi ale celor din  jurul meu.

img010img011img009

Şi ea, peştera, nu s-a oprit din a mă uimi. Cu răbdare, mi-a arătat minuni fără pereche, şi mi-a şoptit taine din cele mai ascunse. Şi mi s-a descoperit mereu alta, obligându-mă să citesc, să caut răspunsuri la întrebările cu care mă întâmpina. Să mă formez, pe măsura provocărilor pe care mi le arunca, să mă flexibilizez. Să mă înscriu la cursuri noi, la şcoli noi, să alerg după ştiinţă ca să pot face faţă uimirii.

img008Proiectul acesta s-a născut dintr-un vis. Un vis colectiv, întins pe câteva decenii. Un vis pe care l-a început Leon Bârte, misteriosul taciturn care a descoperit peştera. Pe care l-au continuat cercetători mari. Ştiu sigur că enumerându-i, aş neîntreptăţi pe cineva. Îi ştie Dumnezeu. Pe toţi entuziaştii care s-au avântat, acum câteva decenii, sub pământuri, înarmaţi cu sfori şi metru, cu lanterne primitive atârnate de cască, pe scări de lemn şi pe trunchiuri de brad, ca să cunoască lucrarea mâinilor lui Dumnezeu, cea de sub tălpile noastre ignorante. Studenţi şi profesori, cercetători, alpinişti, geologi şi biologi, muzeografi, generaţii de oameni născuţi cu semnul întrebării tatuat sub creştet, pe interior.

Eu doar l-am continuat şi m-am străduit să-i dau formă. Îmi convenea perfect. Proiectul acesta răspunde unuia dintre cele două obiective pe care, pe plan personal, mi le-am propus să le duc la îndeplinire: recartarea peşterii în format GIS şi terminarea explorării ei.

Cartarea GIS este o treabă formidabilă. Cu ajutorul telemetrelor cu laser vom putea, la capătul unei lucrări laborioase, să avem o hartă electronică a întregii peşteri. Timpurile clinometrelor cu bulă de aer şi al măsurătorilor cu sfoară a apus. Ele au adus, la începutul speologiei, şi o mare doză de relativ, de aproximare. Harta în format GIS va aduce exactitate digitală. Şi încă ceva. Va aduce straturi de informaţii. Va fi ca un suport pentru toate datele pe care le vom culege în timpul studiilor, referitoare la pedologia, morfologia, biologia, climatologia, mineralogia şi fondul fosilifer al peşterii. Şi dacă cineva va descoperi noi galerii, va „înşuruba” noul tronson pe vechiul schelet informatizat al hărţii. Niciodată nimeni nu va trebui să o mai ia de la capăt. Harta GIS va fi un drum deschis pentru toţi cei care vor urma. Un efort dedicat urmaşilor noştri.

Pe urmă, explorarea. În Tăuşoare este încă un mare potenţial explorativ. Pe vector orizontal, peştera e epuizată. Au mai rămas însă mari mistere. Verticale care nu au fost niciodată urcate, galerii suspendate la înălţimi ameţitoare care urlă la speologi şi-i sfidează, şi care se cer învinse, îngenuncheate şi cercetate. Cine a avut vreodată ocazia să calce, în premieră, într-o astfel de galerie, a simţit cu inima acelaşi gust pe care l-a avut Niel Armstrong când a călcat pe lună. Este un sentiment pe care doar noi speologii şi cosmonauţii îl avem. Sentimentul că-i intri în casă lui Dumnezeu.

Tăuşoarele este o peşteră formidabilă. Ea creşte în jos, în strate de calcar de 50 de milioane de ani, ridicat oblic de orogeneza alpină. Să o străbaţi nu e o joacă de copii. Vizitele durează de la cinci ore în sus, până la o zi întreagă, cu noaptea ei cu tot. Trebuie să urci, să cobori, să te caţeri, să-ţi transporţi bagajul cu tine, şi alimentele, şi instrumentele de măsurare, şi sculele de alpinism, şi să te târăşti, să te ghemuieşti, să treci ape, şi iar să urci, să cobori. La capătul unei ture vei simţi o oboseală adâncă şi o fericire pe măsură. Ameţit, turmentat de adâncuri, vei dori să te întorci iar şi iar…

Tăuşoarele este o peşteră nu numai formidabilă, ci şi inteligentă. Marile ei bogăţii sunt ascunse la mulţi kilometri de intrare. Dacă vrei să-ţi dăruiască bucuria de a le cunoaşte trebuie să depui eforturi mari. Ca un om inteligent. Dacă vrei să-l cunoşti, trebuie mergi mult înspre el. De aia îmi place Tăuşoare, şi de aia e unică, irepetabilă.

Să ştiţi, există peşteri proaste. Ca o carte goală, cu paginile rarefiate. În ele doar două-trei ecuaţii chimice. Puţin. În schimb, arată epatant. Aglomeraţie de speleoteme, înghesuite sufocant, încălecate, impresionante. Faţă de acestea, Tăuşoarele e ca o cenuşăreasă faţă de o prinţesă. Dar pentru cine ştie citi alfabetul ştiinţei, Tăuşoarele e un tezaur. Pe măsură ce cobori, noi poveşti din lumea ştiinţei ţi se relevă, ca paginile unei enciclopedii, condensată, comprimată între pietre. Un univers distinct, cu componente  din varii ştiinţe care se întrepătrund, va smulge admiraţia trecătorului iniţiat. Aşa că peştera de la Izvorul Tăuşoarelor este una dintre cele mai „inteligente” peşteri din lume. Şi povestea ei, cu ajutorul acestui proiect, abia acum începe. Un Sfinx tăcut al cărui mesaj începem să-l descifrăm.

Prin proiectul acesta vrem să cunoaştem tot ce se poate cunoaşte despre peştera aceasta miraculoasă. Şi despre principalii ei locatari, liliecii.

Vă plac liliecii?

Nu? Da’ cum de?

Aa, ştiu. Sunt urâţi, dorm cu capul în jos, sug sânge şi ne amintesc de Dracula. Sunt diabolici.

Pestera Tausoare (137)De fapt, nu-i deloc aşa. Ca multe alte lucruri pe care le-am moştenit de la ceilalţi, şi pe care nu le-am verificat prin cunoaştere ştiinţifică.

Liliecii fac parte din ordinul chiropterelor. Toate speciile care trăiesc în ţara noastră sunt strict insectivore. Asta înseamnă că nu sug sânge şi asta înseamnă că sunt foarte importante pentru natură, pentru că ţin sub control populaţiile de insecte. Dispariţia liliecilor ar însemna un cataclism pentru agricultură.  Şi de fapt, nici nu sunt atât de urâţi.  În schimb, sunt foarte inteligenţi. Oamenii de ştiinţă nu contenesc să se mire despre capacităţile lor de a naviga în întunericul cel mai negru. Despre înclinaţiile spre viaţa comunitară (îşi cresc puii în creşe comune, exact ca noi). Despre fiziologia acestor sensibile mamifere zburătoare, care se cer ocrotite de alte mamifere…gânditoare.

Ştiţi povestea cu liliecii care ţi se agaţă în păr? Ei bine, e doar o poveste. N-am întâlnit, de-a lungul anilor mulţi de speologie, vreun asemenea caz. Ciudat, toată lumea ştie povestea asta, dar nimeni nu cunoaşte un caz concret. Şi chiar dacă ar fi adevărat, vă asigur că spaima măruntului animal e mult mai mare decât a noastră.

Datorez peşterii ăsteia multe bucurii. Dar şi multe suferinţe, din acelea dulci, ca efortul muncii bine făcute, când la capătul unei lucrări te laşi fericit pe propria-ţi oboseală ca pe un aşternut candid. Şi, în numele acestor datorii, în numele sutelor de oameni de ştiinţă care şi-au legat o parte din strădanie de această peşteră, mulţumesc tuturor pentru ajutorul pe care mi l-au dat pentru realizarea acestui proiect.

Pestera Tausoare (143)Pestera Tausoare (82)Pestera Tausoare (87)

La capătul lui vom avea maldăre de date ştiinţifice despre minunea de la Tăuşoare. Vom avea deschise multe posibilităţi, ştiind cum se poate intra în peşteră, câţi putem intra, pe unde şi pentru cât timp, în aşa fel încât trecerea noastră pe acolo să fie de bun simţ şi în spirit ecologic şi conservaţionist. La capătul acestui proiect vom avea date noi care să ne spună limpede cât suntem de bogaţi şi ce trebuie să facem cu aceste daruri cereşti.

Custodele peşterii,

Preot Crin-Triandafil Theodorescu