Cadrul general al Munţilor Rodnei

Poziţia geografică

image001Munţii Rodnei sunt parte integrantă a grupei nordice a Carpaţilor Orientali, fiind situaţi între Munţii Ţibleş, la vest, Obcinele Bucovinei şi Munţii Suhardului, la est, Munţii Maramureşului la nord, Dealurile Năsăudului, la sud şi Munţii Bârgăului, la sud-est.
Munţii Rodnei sunt cuprinşi între 47˚19’-47˚39’ latitudine nordică., şi între 24˚23’ – 25˚31’ longitudine estică, fiind localizaţi pe teritoriul a două judeţe, Maramureş şi Bistriţa-Năsăud.
Limita de nord şi cea de nord-est a masivului urmăreşte falia Dragoş-Vodă, care se întinde între Pasul Prislop (1416 m.) la est, şi Valea Izei, până în localitatea Săcel, la vest, ilustrând contactul dintre depozitele sedimentare oligocene din Depresiunea Maramureşului şi cristalinul Munţilor Rodnei. Limita cu Munţii Maramureşului este reprezentată de bazinul superior al Văii Vişeului, iar limita dintre Pasul Prislop şi Pasul Rotunda, de către Bistriţa Aurie.
Limita vestică se suprapune peste linia de afundare a cristalinului sub depozitele flişului, pe care s-a grefat Valea Sălăuţei, între localităţile Coşbuc şi Dealul Ştefăniţei- pasul Şetref (818m.). Limita vestică se continuă pe Calea Carelor, până la vărsarea acesteia în Valea Izei.
Spre est, pârâul Rotunda şi pasul omonim (1271 m.), pârâul Preluci şi cursul Someşului Mare, până în localitatea Valea Mare, separă Munţii Rodnei de cristalinul Suhardului.
Limita de sud-est se suprapune peste Valea Someşului Mare, între satele Valea Mare şi Anieş, dar şi de falia Rodnei, între aşezările Rodna Veche şi Parva, de unde aceasta se poate prelungi convenţional până în raza comunei Coşbuc.
Dealurile Năsăudului sunt constituite din depozite de natură sedimentară cu structură monoclinală, şi mărginesc la sud unitatea montană în discuţie, de care se detaşează prin intermediul faliei amintite.
Peştera de la Izvorul Tăuşoarelor este plasată în stratele eocene de înclinaţie pronunţată din subteranul Vârfului Başca, din Masivul Bârlea.

Geomorfologia

Munţii Rodnei au aspectul unui horst asimetric, înalt şi abrupt în nord, mai scund şi mai înclinat în sud, detaşându-se faţă de zonele limitrofe prin masivitate şi prin extensie. Creasta principală ocupă o suprafaţă de 1.300 km2, şi poate fi urmărită pe o lungime de aproximativ 52 km. şi o lăţime de 25 km.
Constituţia geologică a regiunii este una variată. În acest areal este menţionată o mare cantitate de precipitaţii căzute, ceea ce a favorizat fenomenul de fragmentare internă a reliefului, la evoluţia căruia a contribuit, decisiv şi substanţial, glaciaţiunea cuaternară. Exharaţia, exercitată mai ales asupra versantului nordic şi asupra crestei, este relevată în teren de prezenţa zănoagelor cu blocuri eratice, a galeţilor striaţi şi a pragurilor, în spatele cărora se observă formarea a numeroase iezere, care pot fi văzute răspândite în căldările glaciare dintre vârfurile Pietrosu şi Ineu. Pe versantul sudic se pot remarca doar câteva circuri suspendate, de mici dimensiuni, cum sunt căldările Bârsanilor, Gărgălăului sau Mihăiesei.
Aspectul crestei principale este determinat de prezenţa, pe mari suprafeţe, a formaţiunilor periglaciare, reprezentate prin depozite de grohotiş, suprafeţe de altiplanaţie, petice de solifluxiune (mai ales sub Ineu), marghile şi nişe nivale.
În ceea ce priveşte depozitele de natură sedimentară, ele au imprimat reliefului trăsături particulare. În zona de sud predomină cuestele, platformele structurale şi văile consecvente, dispuse aproape paralel (Cobăşel, Izvorul Băilor, Anieş, Cormaia, Rebra, Gersa). La contactul cu cristalinul se observă formarea unor înşeuări largi, uluci depresionare, dar şi bazinete, foarte favorabile instalării şi dezvoltării ulterioare a unor localităţi. (Parva, Gersa I, II şi III, ş.a.).

Carstul Munţilor Rodnei

Nicăieri, în Carpaţii Orientali, nu vom găsi o variabilitate mai mare a tipurilor de calcare, precum în cazul Munţilor Rodnei. Primele cercetări cu privire la geologia carstului Munţilor Rodnei au fost întreprinse de către N. Orghidan, în 1909, care pune în evidenţă calcarele exocene de la 1600 m., când descrie lapiezurile. Cele mai tipice dintre acestea se află pe stâncile de la Izvorul Cailor. Exprimarea lor endocarstică poate fi clasificată astfel:
1. Carst în calcare sedimentare puternic tectonizate (Peştera de la Izvorul Tăuşoarelor);
2. Carst în calcare cristaline dolomitice (peşterile de creastă din zona Vârfului Laptelui, de la obârşia părăului Izvorul Laptelui din bazinul Văii Anieşului Mare);
3. Carst în calcare cristaline marmoreene- calcar zaharoid- (peştera Baia lui Schneider de lângă Rodna Veche);
4. Carst de contact geologic între cristalin şi sedimentar (peştera de la Izvorul Albastru al Izei);
5. Pseudocarst în gresii terţiare (peşterile de la Bunker, situate între Şaua Bătrânei şi Pietrosu Mare).
În ciuda acestui inventar cavernicol, în Munţii Rodnei lipseşte peştera de tip carstic, în care rolul predominant îl are coroziunea. Principalele cauze ale apariţiei cavernamentului endocarstic sunt mişcările tectonice.
Enumerarea, de la est spre vest, a zonelor în care apar peşteri în Munţii Rodnei, este următoarea:
1. Corongiş, Dealul Popii, Pârâul Săcii din Rodna Veche. Această zonă cuprinde Peştera Baia lui Schneider şi „Poarta lui Beneş” (portal exocarstic cu galerie endocarstică parţial incazionată);
2. Bazinele inferioare ale Văilor Cormaia şi Anieş;
3. Peşterile din creasta Rodnei: Peştera Zânelor, Peştera Bătrâna, Peştera de la Piatra Busuiocului;
4. Peştera de la Izvorul Albastru al Izei;
5. Peştera de la Izvorul Tăuşoarelor şi Peştera Măglei;
6. Peştera de la Jgheabul lui Zalion de sub Obcina Rebrişorului.
Studiul calcarelor din Munţii Rodnei relevă o mare diversitate morfologică, hipsometrică, petrografică şi cartografică. Singura constanţă a acestei expresii este lipsa fenomenului de carstificare clasică.

Peştera Tăuşoare

Descrierea ştiinţifică a cavernamentului şi a infrastructurii de acces

image004Peştera de la Izvorul Tăuşoarelor este plasată la 47˚26¬’41,82’’ latitudine nordică şi la 24˚31’37,87’’ longitudine estică, la o altitudine de 964 m. (intrarea în cavernament).
Endocarstul se dezvoltă sub Vârful Başca din Masivul Bârlea, în stânga firului văii Valea Izvorul Tăuşoarelor, care drenează, prin patru puncte, în cavernament.
Spaţiul suprateran de deasupra peşterii constituie obiectul planului de amenajare a teritoriului naţonal, care, în legea 5/2000, în secţiunea a III-a (arii protejate) include 71 de ha. de protecţie supraterană, indicativ 2.206, comuna Rebrişoara. Ocolul Silvic Someş-Ţibleş, care gestionează suprafaţa protejată, a încadrat-o în planul de amenajament silvic, cu un total identificat în teren de 72,1 ha..
Infrastructura rutieră de acces spre peşteră este rudimentară. Din comuna Rebrişoara se părăseşte DN 17D (în faţa Bisericii Ortodoxe), urmând drumul 172D, care, în ciuda indicativului său, este un drum forestier foarte degradat, pe pat de piatră spartă, fără şanţuri laterale, şi care continuă 28 de km, până la mai puţin de 250 de metri de intrarea în peşteră.
De la părăsirea asfaltului DN17D şi până la obârşia Gersei, unde se află situată intrarea în peştera de la Izvorul Tăuşoarelor, din cauza condiţiilor improprii de rulaj, e nevoie de 90-120 minute pentru a străbate această rută. Diferenţa de nivel este de 595 de metri. Pe alocuri, drumul coboară în talvegul văii, ceea ce face foarte dificil accesul spre peşteră şi îl rezervă doar maşinilor echipate cu sistem integral de tracţiune.
Din punct de vedere turistic, nu există nici un fel de amenajări turistice. Primăria Rebrişoara nu are activitate în acest domeniu, pe raza comunei Rebrişoara nu există înregistrată nici o unitate de cazare care să poată oferi servicii de cazare, masă şi agrement eventualilor turişti. În ciuda peisajului generos, actul de turism lipseşte cu desăvârşire pe Valea Gersei, în accepţiunea tehnică a conceptului, aceasta datorându-se şi statutului de strictă protecţie pe care îl are peştera de la Izvorul Tăuşoarelor.
Se remarcă, pe firul văii, ca potenţial atractiv, biserica de lemn în stil gotic târziu de la Grui (Valea Gersei). Datată la începutul sec. XVIII, biserica de lemn se află, la data elaborării acestui material, într-un avansat proces de reabilitare, printr-un proiect cu finanţare pe fonduri structurale, elaborat şi susţinut de preotul paroh Roş Ştefan. În valoare de 1,8 milioane lei, proiectul asigură reabilitarea funcţională şi tehnică a aşezământului religios.
Biserica de lemn are hramul „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril”, şi se află pe lista monumentelor istorice cu codul LMI: BN.II-m-A-01659.10. Biserica a fost ridicată în sec. XVIII, dar cu ocazia restaurării, preotul paroh a descoperit, la fundamentul acesteia, o inscripţie care arată că ea ar fi fost ridicată în prima jumătate a sec. XVII.
Biserica păstrează mai multe icoane pe lemn şi pe sticlă din sec XVIII-XIX, icoane împărăteşti şi icoane prăznicare. Acestea din urmă sunt atribuite pictorului Toader Gherleanu, iar icoana Bunului Păstor este realizată de „Vasilică din Cătina”, icoană care are o replică identică la Petriş, comuna Cetate, jud. Bistriţa-Năsăud.
Scopul proiectului de reabilitare pe fonduri structurale este de a introduce biserica într-un circuit turistic. Din acest punct de vedere, perspectiva deschiderii unui traseu turistic în Peştera Tăuşoare capătă noi argumente funcţionale.

Relieful

Relieful reprezintă o reflectare a interacţiunii factorilor geologici cu elementele de mediu. Peisajul geomorfologic este definit de caracterul montan al regiunii, cu valori mari ale densităţii şi fragmentării fluviale şi energie mare de relief (cu diferenţe de 300-400 m. între interfluvii şi albiile de vale). Versanţii au pante accentuate (25-40 grade), ceea ce va determina valori ridicate ale scurgerilor de suprafaţă şi o eroziune pronunţată în situaţia unor terenuri defrişate.

Hidrologia

image005Reţeaua hidrografică din Peştera de la Izvorul Tăuşoare este rodul unei evoluţii a sistemului de drenaj de la suprafaţă. Încă din prima fază de activitate, o parte din cursul de la suprafaţă se drena în subteran, prin sistemul de diaclaze şi fisuri care se poate observa chiar şi astăzi. Ca dovadă sunt martorii aluvionari care pot fi remarcaţi până la înălţimi de 30 de metri, în tavanul galeriilor principale din peşteră. Drenajul a fost posibil pe două căi, prin revărsări directe din cursul pârâului Tăuşoarelor, în reţeaua subterană deschisă în peretele stâng al văii, sau prin sorburile aflate în patul văii şi în malul apei, asemănătoare cu sorburile care sunt active şi în prezent.
Sistemul hidrografic prezent al peşterii cunoaşte un număr de şase apariţii importante de apă, care trebuie să corespundă unui număr de şase sorburi, dispuse pe valea Izvorul Tăuşoarelor, în dreptul peşterii, în amonte şi în aval de actuala intrare.
Sorburile din regiunea din amonte alimentează Galeria Gipsului. Alte două sorburi pătrund în Sala Muntelui, dând astfel naştere unui curs de apă care coboară prin Galeria Kilometru până în Sala de Mese. Acest activ confluează în Sala de Mese cu o parte din apele care se scurg din Galeria Gipsului şi coboară imediat în reţeaua inferioară spre nivelul de bază actual al peşterii. Acestea sunt primele trei sorburi ale Tăuşoarelor. Sorbul 4, 5 şi 6 aduc apele în interior în Galeria de Înaintare, cel din urmă în aval de intrare, celelalte două în amonte de intrare. La aceste sorburi se mai adaugă infiltraţiile timide, de tip percolaţie, care duc la formarea speleotemelor calcitice.

PROFILUL TRANSVERSAL AL DRENAJULUI DINTRE VALEA TĂUŞOARE ŞI RESURGENŢA DE LA IZVORUL RECE

Galeriile pe care se drenează cursurile subterane din peşteră sunt obligatorii pentru exercitarea actului de turism, pericolul reprezentat de apa subterană este apropiat de zero, nefiind constatate, în ultimele cinci decenii, viituri sau creşteri semnificative de debite în subteran, indiferent de regimul pluvial din exterior. Acest lucru se datorează faptului că sorburile de captare a apelor pluviale, precum şi sistemul de captare prin fisurile calcaroase (leptoclaze), nu permit un debit peste capacitatea maximă de infiltrare a apei pluviale, surplusul fiind drenat suprateran, în Valea Izvorul Tăuşoarelor. Din această cauză Peştera Tăuşoarelor este, în permanenţă, deschisă vizitelor, cu excepţia Galeriei Belgienilor, menţionată mai sus, unde regimul de vizitare se face cu respectarea protocoalelor specifice practicii speologice.

Pe baza analizei cu C14, făcută pe două resturi de lemn „fosilizat” recoltat pe un sol poligonal aflat în apropierea Sălii Amfiteatru din Peştera Tăuşoare, la altitudinea de -275 m., s-a stabilit vârsta de 1,4 kiloani. Aceasta dovedeşte că şi în prezent, în ciuda unei activităţi hidrice moderate, a unui relief cu un potenţial hipsometric mai scăzut, morfogeneza cavernamentului este activă şi perpetuă.
Un alt aspect hipsometric este cel relevat de raportul dintre Peştera de la Izvorul Tăuşoare cu cea de la Jgheabul lui Zalion. Colorările cu fluoresceină executate în 1956, 1957 şi 1961 au indicat joncţiunea celor două sisteme hidrologice subterane înainte de resurgenţa aflată la Pârâul Rece. Jgheabul lui Zalion se află la o altitudine superioară faţă de Tăuşoare, cavernamentul său fiind mai redus, aproximativ 4.000 metri dezvoltare. Explicaţia priveşte direct hipsografia de la faţa locului: înălţimile bazinului de recepţie din amonte de intrarea în Jgheabul lui Zalioan sunt de ordinul a 100 m., iar în cazul Peşterii de la Izvorul Tăuşoarelor de 350 m. La Peştera Jgheabul lui Zalion lipseşte şi vecinătatea cu un impermeabil de talia celui de la Tăuşoare.

Climatul

Se poate presupune fără nici o îndoială că peştera a avut două intrări. Una dintre intrările încă necunoscute trebuie căutată în sectorul superior al peşterii, în porţiunea terminală a Galeriei Gipsului, această intrare fiind situată superior, ca altimetrie, intrării prezente. Fundamentăm această afirmaţie prin regimul topoclimatic al peşterii, care vara elimină aerul din cavernament prin sectorul de la intrare, el trebuind să pătrundă prin fisuri aflate în terminalul Sălii Oaselor. Acest fenomen se inversează pe timpul iernii, ceea ce ne arată că avem de a face cu un topoclimat de tip termocirculator, la care se adaugă elemente de anemocirculaţie şi barorespiraţie, dar care nu au fost studiate în detaliu.
Al doilea argument pentru această condiţionare a topoclimatului Peşterii de la Tăuşoare este dat de prezenţa depozitelor fosilifere de oase de Ursus Spelaeus din Sala Oaselor de Urs, aflată pe un nivel superior, altimetric, faţă de intrare. Urşii care s-au adăpostit în acest sector al peşterii în timpul ultimei glaciaţiuni nu puteau străbate traseul actual, ceea ce ne obligă să presupunem existenţa unei a doua intrări de proporţii.
Din punct de vedere meroclimatic, sunt distinse trei zone în Peştera Tăuşoare, împărţite sezonier. Zona 1, în care pătrunde aerul rece iarna din afară în exterior, este Galeria de Înaintare, aflată pe traiectul apei care pătrunde spre sorbul terminal. Zona a II-a este reprezentată de ieşirea aerului cald din peşteră, mai ales în timpul iernii, în sectorul Sala Oaselor şi (posibil) prin fisuri aflate în tavanul Galeriei Gipsului. Zona a III-a meroclimatică este zona intermediară, relativ constantă, porţiunile unde are loc „amestecul” curenţilor: Sala de Mese, Galeria Km, partea de profunzime a peşterii.
Vara are loc inversarea temperaturii. În timpul primăverii se observă izbucniri intermitente ale aerului, cu formarea de aburi la intrarea peşterii.
Temperaturile citite în peşteră sunt între 6,5˚C şi 8˚C. Temperatura medie este de 7,2˚C. Citirea temperaturilor în Sala de Mese, timp de 5 ani, a relevat următoarea schemă:
- Luna II – 7˚C;
- Luna VI – 7,4˚C;
- Luna VIII – 8˚C;
- Luna XI – 7,5˚C;
- Luna XII – 7,5˚C.
Aceste date indică o creştere a temperaturii de la primăvară spre vară şi totodată dau o măsură a influenţei externe asupra climatului peşterii. Citirile au fost făcute cu termometre de precizie, uscate şi imobilizate pentru un timp de cinci minute, în vederea acomodării, în zone cuprinse de la 0 la 80 cm. depărtare de sol.
În ceea ce priveşte temperatura apei din subteran, aceasta a fost, în permanenţă, mai mică cu o jumătate de grad decât cea a apei supraterane de origine.
Umiditatea relativă a aerului este de 100% pe tot timpul anului.

Componenta biotică. Floră

Aria de protecţie de deasupra peşterii, ca şi cea de impact asupra sistemului endocarstic, este dominată de habitate specifice pădurilor de conifere, în proporţie de 76%, şi cele specifice pădurilor de amestec, 24% din suprafaţa sitului. Pădurile sunt constituite din acidofile de molid (Piceea), din etajul montan până la cel alpin, iar cele subalpine fiind dominate de Piceea abines şi Piceea Orientalis. Pădurile de molid sunt pipernicite, prezintă un habitus columnar şi sunt identificate asociaţii cu straturi ierboase-subarbusive cu evidente afinităţi subalpine, condiţionate de dispunerea altitudinală a ariei protejate.

Componenta biotică. Faună

Fauna peşterii Tăuşoare se remarcă prin câteva specii cu caracter troglobiont şi troglofil.
Din categoria speciilor troglobionte: diplopode -între acestea, o specie endemică de diplopod troglobiont, Romanosa Bîrtei, ciclopide (Megalocyclopus viridis), amfipode (Niphargus puteanus baloghi), diptere (Trichocera regelationis şi Sciara sp.), acarieni (Parasitus loricatus), trichoptere (Drusus sp.), specii care s-au adaptat la un biotop extrem de selectiv. Prezenta acestor specii în cadrul sitului denotă existenţa unor relaţionări între factorii biotici şi cei abiotici prezenţi în sit, şi care formează un context specific de o importanţă conservativă foarte mare.
Din punct de vedere microbiologic, peştera de la Izvorul Tăuşoarelor este săracă, prin comparaţie cu alte peşteri din calcarele eocene din Munţii Rodnei. Prin comparaţie cu Peştera Mare din Valea Firii, Tăuşoare prezintă o slabă activitate bacteriologică la nivelul podelei peşterii, în raport cu cele prezente pe pereţii galeriilor. Cele mai numeroase bacterii din peşteră sunt cele heterotrofe aerobe, crescute pe un mediu de bulion peptonat agarizant. Numărul lor, raportat la 1 g. de substanţă activă, variază între 1,8 X 106 si 6 X 106 .
Categoria speciilor troglofile cuprinde, mai ales în perioada de iarnă, în proximitatea intrării în peşteră, în tavanul Galeriei de Înaintare, populaţii de chiroptere. Coexistenţa acestor specii în cadrul sitului relevă relaţii specifice cu valoare ecologică şi ştiinţifică ridicată. Speciile de chiroptere enumerate în peşteră sunt următoarele:

1. Rynolophus hipposideros

- este liliacul mic cu potcoavă, o specie de liliac din genul Rhinolophus, care cântăreşte între 5 şi 9 grame. Prezintă o anvergură a aripilor de 192-254 milimetri şi o lungime a corpului de 35-44 milimetri. Ca toţi ceilalţi lilieci din familia Rhinolopidae, Rynolophus hipposideros prezintă o structură nazală specifică cu care se ajută la ecolocaţie. Acesta are urechile ascuţite, fără targus. Pe spate are blană de culoare cafeniu închis, iar pe abdomen de culoare cenuşie. Puii de Rynolophus hipposideros se disting faţă de adulţi prin culoarea cenuşie a întregului corp. Nu se cunosc comportamentele de reproducere, dar se ştie că acuplarea are loc toamna. Maturitatea sexuală e atinsă la aproximativ un an, iar între o jumătate şi până la două treimi dintre femelele gestante nasc un pui, restul nasc gemeni. La începutul lunii aprilie, femelele şi o parte din masculi (aproximativ 20%) formează adăposturi maternale în grupuri de până la 100 de indivizi. Aceste adăposturi-colonii sunt folosite în comun şi cu alte specii de lilieci, inclusiv cu Myotis myotis. Puii se nasc începând cu jumătatea lunii iunie şi până la sfârşitul lui iulie, cântărind aproximativ 1,8 grame. Devin independenţi după 6 săptămâni şi se vor separa în luna august. Nu se cunosc date despre durata de viaţă a acestei specii. Se presupune că durata de viaţă este de 3-4 ani în sălbăticie, iar în captivitate este de 21 de ani. În timpul iernii, această specie hibernează solitar, dar în imediata apropiere a altor specii sau a altor indivizi din aceeaşi specie. Există o componentă a acestei specii care poate avea impact asupra omului, din punct de vedere al perspectivei turistice a peşterii de la Tăuşoare. Toţi liliecii pot transporta virusul rabiei. Chiar dacă sunt mai puţine cazuri de transmitere a rabiei la om, prezenţa potenţialilor turişti trebuie privită prin prisma riscurilor de îmbolnăvire. IUCN a stabilit că starea actuală a acestei specii de lilieci este una vulnerabilă, ceea ce înseamnă că nu sunt pe cale de dispariţie în sălbăticie, dar se pot confrunta cu riscul de a deveni vulnerabili la dispariţie în perioada următoare. Ameninţările principale sunt degradarea habitatelor naturale şi migrarea spre spaţii urbane. Această specie este protejată de o serie de legi internaţionale pentru protecţie, impuse prin Convenţia de la Bonn (EUROBATS) şi Convenţia de la Berna. Inclusă în anexele II şi IV ale Directivei 92/43/CEE, specia necesită măsuri speciale de conservare, cum sunt desemnarea ariilor de protecţie, protejarea adăposturilor de reproducere, a peşterilor de hibernare-cazul peşterii de la Tăuşoare.

2. Myotis myotis

Se mai numeşte liliacul comun, este o specie europeană din familia Vespertlionidae. Ca membru al genului Myotis, acest liliac este relativ mare, cântărind până la 45 de grame, fiind unul dintre cei mai mari lilieci din Europa. La fel ca rudele sale, Myotis myotis se hrăneşte cu diferite artropode. Totuşi, spre deosebire de alţi lilieci, această specie nu vânează în zbor, folosindu-şi sistemul de ecolocaţie, în schimb, „culege” insectele de la sol, localizând prada în mod pasiv, ascultând sunetele produse de aceasta. Myotis myotis foloseşte ecolocaţia doar pentru orientarea spaţială, chiar dacă emite ultrasunete atunci când se apropie de pradă. Frecvenţa sunetelor emise de aceste chiroptere se situează între 22 şi 86kHz, având energia maximă în jur de 37 kHz, şi o durată medie de 0,6 ms. Specia a suferit o reducere semnificativă a populaţiei în trecut, dar acum este stabilă şi în curs de recuperare pe întreg arealul de răspândire. Acest liliac foloseşte, pe timpul verii, spaţii închise, plasate pe partea de nord a arealului. Este un migrator ocazional, cea mai lungă deplasare înregistrată fiind de 436 km. Deşi este o specie relativ comună, cu zeci de mii de exemplare consemnate în mii de situri, statutul acestei specii în arealul de la Tăuşoare este unul delicat, determinat de faptul că preferă, pentru vânătoare, zonele aflate la marginea pădurilor, arealele agricole de tip mozaic, precum şi pajiştile neîmpădurite. Sunt vulnerabili la pesticide şi insecticide, deteriorarea sau pierderea adăposturilor de hibernare fiind o problemă majoră pentru această specie. Specia este protejată de legislaţia naţională din cele mai multe state europene, la care se adaugă obligaţiile internaţionale impuse prin Convenţia de la Bonn (EUROBATS) şi Convenţia de la Berna-în ţările unde aceasta se aplică. Specia Myotis myotis este cuprinsă în anexele II şi IV din Directiva Habitate a UE, prin urmare necesită măsuri de protecţie specială. Habitatul de la Tăuşoare este protejat, suplimentar, prin statutul Natura 2000 (Formularul Standard NATURA 2000, cod sit ROSCI0193).

3. Myotis Blythii

- se mai numeşte şi liliacul comun mic, liliacul mic cu urechi de şoarece. Din punct de vedere taxonomic este încadrat în Familia Vespertilionidae, rudă apropiată cu Myotis Myotis, cu care împarte nu doar înfăţişarea, ci şi coloniile de hibernare. Are Cod Natura 2000- 1307. Specie cu talia mică, urechi sub 26 mm., cu marginea externă dreaptă prevăzută cu 5-6 pliuri transversale. Majoritatea exemplarelor au o pată albicioasă, ştearsă, pe frunte. Blana este scurtă, cu baza perilor de culoare cenuşiu-închis, culoarea dorsală este cenuşie cu tentă brunie puternică iar culoarea pe partea ventrală este alb-cenuşiu. Coada mai lungă decât trunchiul. Lungime este de 62-70 mm, anvergura aripilor de 350-400 mm iar greutatea de 15-28 g.
Adăposturile principale şi permanente sunt peşterile iar habitatul de hrănire, crângurile, păşunile şi fâneţele. Coloniile de iarnă sunt compacte, folosind termoreglarea colectivă. Coloniile active pot fi și sunt mixte cu Myotis myotis. Limitele de toleranţă a temperaturilor în adaposturi sunt de 6-12°C şi cu umiditate relativă mare. Arealul poate fi de până la 600 km.

4. Rhinolophus ferrumequinum

- denumit popular şi liliacul mare cu nas potcoavă, este încadrat taxonomic în Ordinul Chiroptera, Familia Rhinolophidae, având Cod Natura 2000: 1304. Este cel mai mare liliac rinolofid din Europa, are urechi mari, ascuţite la vârf, lipsite de tragus. Baza perilor din blană este cenuşie deschisă, iar partea distală brun-cenuşie cu o tentă roşcată. Culoarea ventrală este alb cu o nuanţă gălbuie. In timpul hibernării şi în repausul diurn îşi acoperă complet corpul cu aripile. Lungimea este de 57-71 mm, anvergura aripilor de 350-400 mm iar greutatea de 17-34 g. Specia este sedentară şi foloseşte cavităţile ca adăpost în tot timpul anului. Habitatele de hrănire cuprind mai ales primăvara pădurile de foioase şi păşunile vara/toamna dar zboară frecvent şi în grădini, zone stâncoase şi deluroase. Maturitatea sexuală apare după 2-3 ani şi longevitatea atinge 30 de ani. Primăverile întârziate amână naşterea puilor, situaţie în care mortalitatea juvenililor este mare. Se hrăneşte cu coleoptere şi lepidoptere de talie mare şi îşi prinde prada din zbor la mică înălţime sau prin vânătoare pasivă, din locuri de aşteptare. În coloniile de maternitate care pot fi compuse din 200 de exemplare femele, pot fi prezenţi şi masculi.
Cele mai noi recoltări de faună din Peştera Tăuşoarelor, în urma cărora s-au publicat date ştiinţifice, au fost făcute de Eugen Niţu de la Institutul de Speologie „Emil Racoviţă” din Bucureşti, în 2006-2007. Acesta prezintă următorul inventar faunistic:
Cls. Arachnida:
Ord. Arancae
Fam. Linyphiidae
Porrhomma sp. Troglobiont
Taracnucnus bihari .
Collembola
Ord. Poduromorpha
Fam. Onychiuridac
Deuteraphorura silvaria
Protaphorura armata
Ord. Entomobryomorpha
Fam. Tomoceridae
Plutomurus unidentatus
Fam. Isotomidae
Desoria violacea
Cls. Insecta
Ord. Coleoptera
Fam. Carabidae
Trechus latus
Duvailus (duvaliopsis) pilosellus)
Fam. Staphylinidae
Quedius mesomelinus